Nu-mi vine să cred ca trăiesc/trăim - mai ales - pentru ca ne e frică de moarte (în cel mai bun caz [și asta e ultimul temei al majorității vieților] ).

Cum pot să trăiesc fricit – sau să mă prefac ca trăiesc fericit – într-o lume gemândă de reduși cu fericiri înguste.

Cum să cred în fericire când fericirea umană mi se pare un fel de nefericire a întregului univers (Doamne, bine că nu stăpânim mai mult din el!)?

O fericire a gunoaielor. (Pentru că cei mai înzestrati oameni au trăit simplu și au fost „fericiți” într-un mod opus fericirii generale, fericirii de bâlci).

Oare viața umană se apropie de un punct de cotitură: ori dăm naștere unei vieți/specii noi ori ne autodistrugem complet – din fericiri de doi lei?